„Je m’appelle Agneta” sau momentul în care o femeie își amintește că nu e doar departamentul de suport al familiei

Sunt filme pe care le vezi pentru acțiune.
Sunt filme pe care le vezi pentru actori.
Și sunt filme pe care le vezi pentru că, la un moment dat, personajul principal face ceva și tu zici: da, doamnă, în sfârșit.

Cam așa e cu „Je m’appelle Agneta”, filmul de pe Netflix care pare, la prima vedere, o poveste simpatică despre o femeie care pleacă în Provence. Știi genul: lumină caldă, Franța, mâncare bună, un pic de libertate, un pic de haos, niște oameni care par că au timp să trăiască, nu doar să răspundă la mesaje între două drumuri la Mega.

Agneta nu fuge în Franța. Fuge din rolul în care a rămas blocată

Agneta nu pleacă în Franța pentru că are un plan extraordinar de reinventare personală. Nu pare genul care și-a făcut vision board, jurnal de manifestare și listă cu „10 pași pentru noua mea viață”.

Agneta pare mai degrabă o femeie care a ajuns într-un punct în care viața ei este corectă, dar cam strâmtă.

Genul acela de viață în care totul funcționează, dar nu prea mai încape bucuria.

Și, sincer, asta e mai periculos decât pare. Pentru că atunci când ceva se rupe spectaculos, măcar știe toată lumea că e o problemă. Dar când te stingi încet, civilizat, cu rufe puse la loc și cină pe masă, nu prea se prinde nimeni.

Nici măcar tu, uneori.

Când viața e corectă, dar prea strâmtă

Agneta este genul de femeie care a fost mult timp utilă. Și știm cu toții cât de periculos e cuvântul ăsta.

Utilă în familie.
Utilă la muncă.
Utilă în organizare.
Utilă în toate micile crize zilnice care par neimportante, dar care mănâncă din tine ca un abonament uitat pe card.

Ai cumpărat?
Ai rezolvat?
Ai răspuns?
Ai verificat?
Ai sunat?
Ai întrebat?
Ai ținut minte?

Și, după ani de zile, vine întrebarea care nu pică deloc bine într-o zi de marți:

Dar eu ce mai vreau?

Nu ce trebuie.
Nu ce e rezonabil.
Nu ce nu deranjează pe nimeni.
Ce vreau eu?

Întrebarea asta, să fim serioși, poate să facă mai multă panică decât un email de la ANAF cu atașament.

Nu toate revoluțiile vin cu scandal. Unele vin cu o valiză

Ce mi-a plăcut la film este că Agneta nu este transformată într-o eroină de reclamă la iaurt grecesc. Nu se trezește dimineața, își pune o pălărie de paie și devine brusc „cea mai bună versiune a ei”.

Slavă Domnului.

Nu știu voi, dar eu m-am cam săturat de cele mai bune versiuni ale tuturor. Sunt obositoare. Și, de obicei, au prea mult timp liber.

Agneta nu devine altcineva. Începe doar să nu se mai ignore.

Iar asta, pentru multe femei, este deja o revoluție cu majuscule.

Pentru că nu e puțin lucru să îți dai voie să nu mai fii mereu cuminte. Nu în sensul de scandal, ci în sensul acela profund: să nu mai fii mereu adaptabilă, disponibilă, explicabilă, convenabilă.

Să nu mai fii femeia care spune „lasă, nu contează”, când de fapt contează.
Să nu mai fii cea care se mulțumește cu resturile de timp, de atenție, de energie.
Să nu mai fii pe ultimul loc în propria viață, dar cu o atitudine foarte matură, ca să nu se supere nimeni.

Femeia care nu mai vrea să fie departamentul de suport al familiei

Agneta pleacă. Iar plecarea ei nu este doar geografică. Este o mică ieșire din rol.

Și poate de aceea filmul are farmec. Pentru că nu ne vinde ideea că trebuie să arunci totul în aer ca să te regăsești. Uneori nu trebuie să explodezi viața. Uneori trebuie doar să nu mai stai în ea ca într-o pereche de pantofi frumoși, dar care te bat.

Provence-ul este frumos, sigur. Lumina ajută. Mâncarea ajută și ea, pentru că hai să nu fim ipocriți: uneori o brânză bună face mai mult pentru moral decât trei citate motivaționale.

Dar nu Franța o salvează pe Agneta.

Spațiul o salvează.
Ritmul o salvează.
Faptul că, pentru prima dată după mult timp, nu mai este doar „cea care se ocupă”.

Provence-ul ajută. Brânza ajută și ea. Dar nu ele o salvează

Aici cred că filmul devine mai mult decât o poveste drăguță de seară.

Pentru că multe femei știu exact sentimentul acesta: ești prezentă în toate viețile celorlalți, dar devii din ce în ce mai absentă din a ta.

Ești în poze, dar parcă nu ești în poveste.
Ești în casă, dar nu prea mai ai cameră.
Ești întrebată ce părere ai, dar mai ales după ce s-au luat deja deciziile.

Și, la un moment dat, poate nu vrei neapărat dramă. Poate nu vrei nici libertate cu artificii. Poate vrei doar să bei o cafea fără să te întrebe cineva unde sunt șosetele.

Asta mi se pare foarte cinstit la Agneta. Nu are o criză spectaculoasă. Are o trezire.

Și trezirile acestea de femeie obosită sunt, uneori, cele mai puternice. Pentru că nu vin din moft. Vin din prea mult „am dus”.

Am dus casa.
Am dus familia.
Am dus jobul.
Am dus tăcerile.
Am dus și ce nu era al meu de dus.

Și acum?

Acum poate aș vrea să nu mai duc tot.

De ce povestea Agnetei rămâne cu tine

Îmi place și că filmul nu tratează dorința unei femei mature de a se redescoperi ca pe o ciudățenie.

De parcă după o anumită vârstă ai voie doar să fii stabilă, practică și recunoscătoare că ai mașina plătită și analizele cât de cât bune.

Nu.

Viața nu se termină când copiii cresc. Nu se termină când jobul se schimbă. Nu se termină când nu mai ești în categoria „tânără promisiune”.

Uneori, abia atunci începe partea interesantă, doar că nu mai avem aceeași energie să o ambalăm frumos pentru Instagram.

Și poate nici nu trebuie.

Poate începuturile noi nu trebuie să arate spectaculos. Poate nu trebuie să fie cu anunțuri, discursuri și „dragii mei, am decis să mă aleg pe mine”.

Uneori e suficient să faci un lucru care îți aparține.

Să pleci.
Să spui nu.
Să spui da.
Să nu mai ceri voie pentru o bucurie mică.

Sau, în cazul Agnetei, să îți amintești că ai un nume. Nu doar un rol.

Nu e „mama”.
Nu e „soția”.
Nu e „cea care știe unde sunt actele”.
Nu e „poți tu, că tu te descurci”.

Este Agneta.

Și asta, uneori, este suficient cât să înceapă totul.

Nu e niciodată prea târziu să te pui pe listă

Nu aș spune că „Je m’appelle Agneta” este un film care îți schimbă viața. Nu cred că are ambiția asta și nici nu trebuie să punem atâta presiune pe un film. Avem destulă presiune de la aplicația de pași.

Dar este un film care îți lasă o senzație bună. Ca și cum cineva ți-ar fi spus, fără să facă mare caz: vezi că ai voie să exiști și în afara lucrurilor pe care le faci pentru alții.

Ai voie să vrei ceva.
Ai voie să te răzgândești.
Ai voie să nu mai fii eficientă cinci minute.
Ai voie să fii femeie, nu infrastructură.

Și poate de asta Agneta rămâne cu tine. Nu pentru că face ceva nemaivăzut, ci pentru că face ceva ce multe femei amână prea mult: se pune, în sfârșit, pe listă.

Nu prima. Nu neapărat cu marker fluorescent.

Dar măcar acolo.

Dacă ai nevoie de o poveste care îți amintește că și tu contezi

Și dacă ai nevoie, din când în când, de genul acela de poveste care nu îți dă teme pentru acasă, dar îți amintește că și tu contezi, mai găsești astfel de texte în categoria Supă de pui pentru suflet.

Acolo intră poveștile care nu rezolvă viața în trei pași, dar îți pun puțină lumină pe ceva ce poate simțeai deja.

Agneta nu devine altcineva. Își amintește cine era

Până la urmă, poate acesta este lucrul cel mai frumos la film.

Agneta nu se transformă spectaculos. Nu devine o femeie complet nouă. Nu își schimbă viața ca într-un montaj de două minute, cu muzică inspirațională pe fundal.

Doar începe să nu se mai abandoneze.

Și, sincer, pentru unele dintre noi, acesta este începutul unei mici revoluții.

Una cu Provence, cafea, brânză și un foarte necesar:

„Stai puțin, că și eu contez.”

Dacă îți plac poveștile care nu fac gălăgie, dar îți rămân undeva în gând, găsești mai multe texte de acest fel în categoria Supă de pui pentru suflet.